SubCluj

Pentru cei mai mulți dintre noi, ‘anii de liceu’ rămân undeva în trecut, ca un tablou spre care apoi privim cu o doză de amuzament, cu o liniște vioaie,  uneori cu dor sau cu un sentiment de adolescență renăscută ori definitiv pierdută. Pentru Ana, acei ani par a fi o pânză încă în lucru, un trecut ce încă poate fi schimbat într-o lume a ideilor, a imaginativului, un roman al adolescentului mai degrabă clarvăzător, decât miop. Trăirea specifică acestei vârste a contrariilor, dublată de o profundă sensibilitate, e permanentă în creația tinerei scriitoare, fie prin teme și motive, fie prin forma reflexivă sau detaliile de maximă subiectivitate.

Ana Iulia Pop, în prezent studentă a Facultății de Litere, este autoarea unui volum de poezie și proză scurtă, publicat la București în 2008, și deținătoarea unui numar generos de premii care îi probează talentul și îndemânarea în jocul cu cuvintele.

Adolescența, despre care spuneam că descrie succint creația ei, e totodată vârsta primelor încercări mai îndrăznețe pe acest teren al literaturii, vârsta debutului cu volumul « Existența inexistenței », a căutărilor și oscilațiilor între poezie și proză, a unei bogate înfloriri. Întâlnirea cu literatura a fost, desigur, mult mai timpurie, lecturile bogate oferind atât o bază consolidată pentru experiența scrisului, cât și imboldul spre experimentare. Compania și prietenia unor tineri pasionați de scris, de lectură și de alte preocupări de acest gen, atenția acordată din partea unor oameni cu experiență în domeniu, încurajările și aprecierile, nevoia de a descătușa gânduri și stări, de a pune întrebări, de a împărtăși din sine cu ceilalți, au concurat într-un mod fericit la începutul poveștii.  Treptat, a adunat, din încrederea celorlalți în potențialul ei, încredere în sine, de unde s-a nascut libertatea de a răspunde provocărilor acestei arte și a dispărut constrângerea fricii de greșeală. Și ca pasărea după primul zbor, a descoperit un altfel de cer, alte dimensiuni ale jocului, noi orizonturi. Continuarea, fără a fi spectaculoasă, surprinzătoare, marcată de obstacole ori de succese nebănuite, a trasat o evoluție gradată, un progres vizibil și constant. Publicarea propriului volum a venit ca o certificare a calității scrisului ei, prof. dr. Tudor Opriș, sub egida căruia a apărut, vorbind de „reabilitarea poeziei cu tentă filosofică”, de o „înclinație spre lirica de meditație și speculație matafizică” și apreciind că autoarea „se mișcă cu pași de balerină, cu mișcări grațioase și volute muzicale care dau poeziei abstracte, de obicei ermetice și obositoare, o ciudată și irezistibilă forță de seducție intelectuală și afectivă”.

Îndrăgostitul și marea

Chiar după o primă lectură a compozițiilor literare ale Anei Pop, îți rămâne în minte imaginea unui nesfârșit albastru, a unei mări calme. Cum ar spune un Nichita Stănescu : Tot universul nostru era albastru și gol. Nu e marea lui Hemingway sau a lui Sorescu, marea ce ascunde pericole, ce aduce situații limită, ce îndeamnă spre introspecție și interogații existențiale ; e marea care spală neliniști, care îneacă griji, care răspunde tăcut întrebărilor și dilemelor unui tânăr, unui îndrăgostit, unei minți împinse spre autoanaliză de ‘peștii de pe uscat’, personajului care înlocuiește un Iona sau bătrânul. E marea tânărului ce caută cerul curat și colțul de lume neatins de civilizația citadină. Antiteza e realizată de elemente urbane, de spații închise, cenușii, uneori elemente ale descrierii cât se poate de materiale, alteori metafore ale pesimismului ori ale revoltei. Și liantul tuturor acestor piese de puzzle este sentimentalismul, trăirea intensă și inocentă, capacitatea de a simți, de a duce în plan spiritual tot ce este fizic, material, concret. Atât de specific adolescenței și feminității dulci, recognoscibile în mai toate creațiile, e și romantismul clocotind, spiritul « mai tânăr, mai efervescent ». Pe de altă parte se remarcă, mai ales în fragmente de proză, o puternică interiorizare, nevoia de autocunoaștere, de sondare a sufletului și a structurilor rațiunii, culoarea de jurnal intim ce trasează liniile unor evoluții sentimentale complicate. Dar și aici marea rămâne semnificativa, „e mereu marea, nisipul, dar alt val, alte scoici, altă atingere a sfărâmatului pământ, alt înec, altă picătură de ocean”(Ana Pop).

În definitiv, marea e chiar scrisul, posibilitatea de a transmite, deschiderea către ceilalți, disponibilitatea de a comunica, iar pasiunea și sensibilitatea sunt amprenta personală a autoarei.

Pustiu și doar cu dorul

Când și când mai tace ploaia-n geam

Și păsările tulbure își dansează zborul

Pe-un cer prea stins de toamnă timpurie.

Din bălți se-nalță copaci, garduri, stâlpi

Și blocuri afumate.

Eu trec cu privirea prin toate,

Mă-ndepărtez de camera pustie, de oraș

Și-ajung pe malul mării

Închid ochii, îmbrățișez dorul

Și-mi las gândul să zboare.

Urmă de viață pe un pat

Cearceaf programat

Să cunoască :

Epidermă,

Fire de păr,

Zbucium,

Vise,

Alb de noapte,

Urlet,

Plăcere,

Tăcere.

Un cearceaf

O taină,

Confidențial,

O urmă de viață

Pe-un pat.

Curge timpul

Crud, trecutul a furat anii.

n-a mai rămas nici luna,

iar ploaia pierde săptămâna.

Un nor ascunde o zi de ieri,

O oră doarme deasupra soarelui,

Minutele cad printre firele de iarbă.

Un timp, doi se topesc prin gene,

Curg pe obraz.

Curge și clipa printre degete subțiri.

Din eternitate a rămas doar secunda

Ce se stinge sfios într-o moarte subită.

***

Pe foi lucioase

Intiparite stau

Chipurile noastre

In nuante colorate.

Ne miram cum am trecut

Prin viata, ca prin apa,

Ne pare rau ca nu ne-am cunoscut

Acum,mai mult ca niciodata.

Plimbare pe un colț de foaie

Pășește ușor,

pe-un trotuar pavat cu timp,

un ac de-un milimetru înjumătățit,

prăfuit de nenumăratul numărat

al cifrelor, numerelor.

De-un veac domnește o pace-n colț de sat,

iar mănăstirea părăsită,

de dincolo de deal,

mai găzduiește doar ceasul

uitat de trecut.

O singură formulă de sunet

Își mai cântă simfonia,

din ce-a fost o dată

cor de voci îngerești: tic-tac.

În camera din capătul coridorului

se simte încă tinerețea,

zbuciumul,

zâmbetul copilei de ieri.

Întreaga încăpere e tapițată cu poze ale amintirilor,

scăldată în stropi sărați

căzând mereu.