SubCluj

« Şi de colţul nostru de lume
Va atârna un simplu stilou,
Un stilou sângerând albastru. »

Alexandra Cristea nu e “local native”, nu şi-a petrecut copilăria printre blocurile Clujului, soarta i-a hărăzit Zalaul, dar îşi petrece aşa-zişii “cei mai frumoşi ani” aici. E studentă la Facultatea de Litere, pentru că literele sunt un fel de mâini de rezervă pentru ea sau, cel puţin, degetele de la cuvinte.   Nu are pretenţia să îşi sau să îi spunem "scriitoare", dar scrie şi scrie bine, au spus-o alţii înaintea mea în repetate rânduri.

Povestea ei începe într-o zi de 2 iunie, altfel nu ştiu să o încep şi, dacă presupunem că talentul ei e înnăscut, cu siguranţă nu e un start ratat al poveştii. Scrie despre vaci şi fânul din podul bunicii cam de când cu doamna învăţătoare care le-a spus într-o zi că s-a terminat cu linii, puncte şi alte bastonaşe.  Şi-a ghidat instinctele sau s-a lăsat ghidată de atunci şi, ca orice « mic talent, mare speranţă » care se respectă, a publicat prima oară în revista şcolii. De aici până la reviste de cultură a fost doar un pas. Cu timpul a adunat premii la Concursul de creaţie literară organizat de Cenaclul Literar "Silvania", atât la secţiunea proză cât şi la poezie, apoi la "Tinere Condeie", premiul Prima Verba pentru volum de debut "Breton în ochi", a participat la sedinţele Cenaclului Silvania şi e membra a Cenaclului naţional "Săgetătorul" - cenaclul junior al Uniunii Scriitorilor din România. Acum pe masa de lucru are un roman ce aşteaptă ca, având puţin noroc şi puţin ajutor, să fie publicat.

Cum, când, de ce scrie ?

Scrie cu forţa pe care i-o dă furia de a se afla în faţa unor oameni goi, în faţa unor realităţi "mici şi negre", în faţa unor lumi pe care le simte departe de ce înţelege ea prin firesc. Scrie cu efervescenţa unui îndrăgostit de viaţa, a unui copil grăbit să cunoască totul, a  unui pahar de apă minerală cu lămâie. Scrie uneori cu teamă, alteori cu bucuria eliberării de tot soiul de stări. Scrie cu multă sensibilitate, cu un fel de blândeţe şi o îngăduinţă ce te duce cu gândul la bunica  de care ţi-e dor câteodată. Scrie fără artificii, fără o căutare îndelungă a cuvintelor, fără o sforţare vecină cu chinul, fără să îşi dilueze ideile şi frazele cu dulci nimicuri sau cu vorbe preţioase. Rândurile creaţiilor ei sunt un fel de râu lin pe care ţi-e mai mare dragul să-l asculţi curgând. Şi scrie cu cărţile pe masă… cu tot ce ar putea ascunde, prin colţurile cele mai umbrite ale minţii sau sufletului, la vedere. Tot ce scrie e prin urmare foarte personal.

Şi ca să o cunoaşteţi mai bine, iată cum se descrie ea în versuri : „Mă preumblu legat la ochi prin zile/ Şi-mi petrec serile pe balcon/ Inspirând un altfel de oraş”, „Aceia care ascultă şi mă văd acum/ Şi se regăsesc înspăimântaţi în mine/ Să străpungă întunericul fără şovăire”, „Fiecare fascicol de lumină/ Mă mustră-n cascade/ Cu iz de mamă.”, „Gândurile mele mă împresoară/ Ïmi sună în urechi toate deodată/ Asemeni clapelor unui pian brutalizat”.

Redactor: Paula Cotoi