SubCluj

‹‹Cea mai frumoasă posibilitate și oportunitate, în același timp, pe care această experiență o poate oferi e, după mine, aceea de „a te povesti ție însuți”.››

Paula Cotoi : Când ai descoperit că există o conexiune între tine și literatură și când ai avut primul impuls de a face literatură, la rândul tău?

Lavinia Teodora Sabou : Primul meu contact propriu-zis cu literatura a avut loc după ce am terminat clasa I, când mama mi- a cumpărat de la librărie Creangă, Povești. Povestiri. Amintiri. Îmi amintesc cum veneam de la joacă și mă apucam de citit. Apoi au venit basmele, și tot așa, din poveste în poveste, mi-am dat seama, în gimnaziu, că sunt iremediabil dependentă de ele. Făcând abstracție de compunerile creative pe care ni le amintim cu toții ca teme pentru acasă în generală și de o tentativă neînsemnată de a scrie poezie din clasa a VIII-a, primul adevărat impuls de a face literatură a venit în vacanța de vară de după primul an de liceu. Stăteam în camera mea, se înserase deja și ușa de la balcon era larg deschisă. Nu mai știu cu ce mă îndeletniceam, dar, la un moment dat, a început să plouă torențial și am ieșit la fereastra balconului. Simțeam cum se ridică toată căldura adunată în astfalt peste zi, cum mă pătrunde acea răcoare specifică pe care numai ploile de vară ți-o pot da. Ceva s-a declanșat atunci în mine, m-am întors în cameră și gata. Am început să scriu, pe fundalul sonor al șiroitului de afară.

P.C. : Care a fost elementul cheie ce te-a determinat, în ultimă instanță, să eliberezi cuvintele și să creezi?

L.T.S.: Cred că a fost nevoia de a exprima realități ale sufletului meu, nevoia de a le vedea transfigurate în anumite scenarii, ipostaze, cuvinte, într-o formă vizibil conturată, pentru a deveni cu adevărat conștientă de rolul pe care îl au în viața mea și pentru a ajunge, prin asta, la mine cea adevărată. Da, însăși nevoia, dependența de cuvinte, de exprimabil, a stat, paradoxal, la baza eliberării. O nevoie de libertate, prin descărcare de tot ce e neclar, dureros sau întunecat în ființa mea, acel katharsis faimos, din cauza căruia apare inițiativa oricărui act creator. Odată, un prieten, citind ceva scris de mine, mi-a zis că scrisul e pentru mine ca o rugăciune. M-a luat prin surprindere comparația lui și m-am gândit mult la asta. Și am ajuns la concluzia că într-adevăr, scrisul e rugăciunea mea. De ce se roagă oamenii ? Pentru că simt în ei ceva mai presus de fire, o nevoie, o tânjire continuă. Literatura chiar poate fi uneori o cale de a-ți vedea propria realitate interioară, de a te găsi și regăsi, de a-L întâlni pe Dumnezeu până la urmă. Romanele lui Dostoievski ar fi aici un exemplu pertinent. Bineînțeles că sunt foarte, foarte departe de ceea ce înseamnă cu adevărat proza de calitate din lumea lui Dostoievski, ce vreau să spun, însă, e că scrisul îmi oferă o direcție. În ultimă instanță, concis, eliberez cuvinte și creez pentru că îmi face bine. Dar din păcate, „mă rog” din ce în ce mai rar.

P.C. : În relație cu textele pe care le scrii, Lavinia Sabou e autoarea și atât, sau e autoarea-naratoarea, autoarea-personajul etc?

L.T.S. : E greu cu delimitarea instanțelor narative. Deși am învățat despre ele începând din clasa a V-a (cred) și până la examenul de teorie a literaturii din acest an inclusiv, când vine vorba să aplic ceea ce știu în ceea ce scriu, se complică lucrurile. Cred că sunt puțin din fiecare. Dacă luăm în considerare faptul că numele meu, ca persoană fizică, apare în dreptul textului și facem abstracție de teoria lui Barthes despre moartea autorului, da, Lavinia Sabou e autoarea. Apoi, mă simt confortabil narând la persoana I, deci sunt și narator. Iar evenimentele pe care le narez, fie ele empirice sau bazate pe experiențele altora, de care, într-un fel sau altul, m-am lovit, sunt, la rândul lor, trăite de niște personaje în alcătuirea cărora mă regăsesc sau cu care empatizez, deci sunt și un pic din fiecare personaj pe care-l conturez. Dar dincolo de lanțul ăsta de autor-narator-personaj, important e ca Lavinia Sabou să rămână sinceră, cu ea însăși în primul rând.

P.C. : În general, se consideră că a scrie proză e mai ușor decât a scrie poezie sau teatru. Care sunt, totuși, provocările genului epic? În ce punct te-ai lovit de dificultăți?

L.T.S. : Însuși genul epic, cu toate ale sale, e o provocare. Dificultatea apare atunci când îți dai seama de complexitatea lui, când simți că te depășește, că e prea vast ca să intre la perfecție sub penița ta. Atunci apare o ușoară panică, o umbră de deznădejde, ce se naște din perfecționism, atunci când mândria se lovește de neputință. Și aici începe lupta.

Pot să spun că am întâmpinat dificultăți în toate punctele (personaje, acțiune, stil narativ, limbaj etc.), neștiind încă în ce măsură le-am și depășit. Mai ales fiind subiectivă și dusă de val de propriile realități, mi-e greu să rămân ancorată în realitate, într-o realitate pe care cititorul să o înțeleagă. Dar cea mai grea e lupta cu inefabilul, cu acel ceva pentru care parcă nu există cuvânt inventat și trebuie să te războiești cu paleta de cuvinte existente, să găsești totuși o alternativă. Lupta asta o pierd cel mai des. Renunț, sub pretextul că las lucrurile să se mai așeze.

P.C. : Dincolo de aceste piedici, cred ca experiența scrisului oferă largi posibilități. Ești atașată de un anumit procedeu artistic, de un anumit tip de personaje, de un gen specific, de o tema ?

L.T.S. : Da, cea mai frumoasă posibilitate și oportunitate, în același timp, pe care această experiență o poate oferi e, după mine, aceea de „a te povesti ție însuți”, cum zicea Julien Green; de a fi tu cu tine, scriindu-ți despre lucrurile care te preocupă, te neliniștesc sau te bucură. De aceea, cel mai acasă mă simt în stilul confesiv. Sunt curioasă dacă e o rădăcină adâncă, sau doar o etapă. De fapt, curiozitatea asta se extinde și în ceea ce privește scrisul efectiv. Probabil n-o să renunț niciodată să-mi scriu, să-mi povestesc experiențele, trăirile, emoțiile, dar adevăratul scriitor, adevăratul prozator mai ales, e cel care se ostenește, după liniștirea apelor, să culeagă și să prelucreze acele efuziuni scrise pe toate cioturile de hârtie, în timpul vârtejului sentimental. Din această perspectivă, eu nu sunt întotdeauna un scriitor adevărat. Revenind, însă, mă simt atașată de procedeul memoriei involuntare; amintirea e la loc de cinste în majoritatea scrierilor mele. Apoi, ca tematică, am abordat timpul cu trecerea-i obsedantă; mă fascinează, de asemenea, posibilitatea de a surprinde în cuvinte minunea inexprimabilului din muzica instrumentală. Clapele pianului, coardele chitarei sunt imagini care conferă textului meu o ținută poate uneori prea poetică, prea abstractă pentru genul epic.

P.C.: Vorbind de experința scrisului, cum și-a lăsat ea amprenta asupra ta, a parcursului tău, ce schimbări a produs sau cum ai resimțit intrarea în rândul scriitorilor?

L.T.S. : M-a crescut. Intelectual, spiritual, social. Dar nu doar experiența scrisului, ci literatura în sine a fost fundamentală pentru evoluția mea, ca o revelație care se continuă încă și de care nu încetez să mă minunez. În ceea ce privește intrarea în rândul scriitorilor, aș putea spune că mă simt dintotdeauna înconjurată de ei. Îmi sunt colegi și prieteni adevărați. În liceu, textele noastre se perindau de la unii la alții, așa am dobândit și puțin spirit critic. M-a ajutat enorm să am parte de o astfel de companie, un cerc mereu cald, mereu sincer, mereu acolo. Când am început să public și să iau contact cu lumea scriitorilor recunoscuți ca scriitori, cu o vastă experiență în spate, bucuria a fost și mai mare, la fel și satisfacția, entuziasmul, avantajele.

P.C. : În 2009 a apărut volum tău de debut „Momente de dincolo de timp”. Ce a însemnat la momentul respectiv și cum îl privești acum, după aproape doi ani?

L.T.S.: M-am bucurat că mi s-a oferit oportunitatea de a publica acea plachetă – volum cu patru schițe și rămâne, încă, o mică bucurie a copilului care le arată părinților jucărioarele. Dar mi-am dat seama, nu după mult timp, că a fost poate o decizie luată în pripă. Textele, deși publicabile, au lacune și stângăcii pe care mi-e greu să nu le observ, recitind. Mi-aș fi dorit să-i ofer timpului posibilitatea de a le îndrepta, drept care acum sunt mai rezervată când vine vorba de publicare. Dincolo de aceste mici regrete, „Momente de dincolo de timp” rămâne expresia unei perioade frumoase din viața mea, de care această cărticică mă va ajuta să-mi amintesc cu drag, dor și poate nostalgie.

P.C.: Ramânând la aceeași temă a timpului, ce așteptări, proiecte, planuri, ai pentru viitor?

L.T.S. : Planuri de viitor...să reușesc să drămuiesc timpul în mod echilibrat, în așa fel încât să-mi ajungă și pentru vastele liste de lecturi care mă așteaptă, și pentru a materializa pe hârtie câteva proiecte și idei, schițe și planuri, pe care le am conturate în minte și schițate pe multe hârtiuțe.

Iată și un fragment din creația tinerei scriitoare:

Suflet de pian

Mâna îşi desfăşura apăsarea peste coala albă de hârtie ce îndemna la uitare. Cuvintele au început să zgârie foaia şi mâna a început să doară...

Sufletul s-a metamorfozat în clapele unui pian, la care se cântă povestea tulburătoare a unui dor ce stă înghesuit între primăvară și toamnă. Sunetele se scurg prin minte ca printr-o clepsidră şi raţiunea nu mai e capabilă să capteze mesajele mâinii care cântă la pianul sufletului meu. În alte timpuri, aş fi încercat să descopăr momentul în care fiinţa ce sălăşluieşte în mine a fost transformată într-un instrument muzical. Dar nu mai vreau să ascult raţiunea şi clapelor sufleteşti le place atingerea mâinilor tale.

Te simt cum stai învăluit în întuneric şi laşi simţirii doar taina mâinilor tale. Frunzele de toamnă îți curg prin degete, iar mie nu-mi rămâne decât să le culeg cu răbdare şi să le pun cu grijă la presat sub coardele pianului; însă, crengile unui cais înflorit mă cuprind în brațe. Privesc cu minunare cum sunetele se imprimă pe frunzele gălbejite şi mă simt ca o lumină suspendată deasupra obscurităţii din jur. Cântecul e ca o dragoste de toamnă veşnică, în care s-au pierdut nişte flori de cais.

Prevăd cum te vei ridica de la pian. Voi coborî din cais, îţi voi lua mâna şi voi căuta muzica în degetele tale. Ne vom întinde unul lângă altul, peste pian, şi vom asculta miniatura instrumentală din frunzele presate ale toamnei, cu ochii adânciţi în florile de cais de deasupra noastră. Vom adormi învăluiţi în lumină.